Unde sunt Nadiile, Hagii, Năstașii, Patzaichinii și Silivașii de mâine? Această întrebare nu este o simplă nostalgie. Este un diagnostic. Este ecoul dintr-un gol imens, lăsat în urmă de prăbușirea sistemică a sportului românesc. În timp ce națiunea se agață cu disperare de amintirea glorioasă a unor performanțe care au uimit lumea, realitatea din teren este una a paraginiei: săli de sport dezafectate, cluburi școlare subfinanțate și o absență totală a unei viziuni naționale pentru a descoperi și a crește viitorii campioni.
Dezastrul actual nu este un accident. Este rezultatul direct a 35 de ani de nepăsare, de subfinanțare cronică și, mai ales, de priorități politice profund greșite. În timp ce guvernele succesive au alocat sume uriașe pentru programe sociale clientelare sau pentru a importa în curriculumul școlar ideologii străine de spiritul românesc, proiectul fundamental de a construi o națiune sănătoasă și competitivă prin sport a fost abandonat.
Piramida prăbușită – asasinarea sportului de masă
Orice expert în management sportiv știe un adevăr fundamental: campionii de excepție se nasc dintr-o bază de selecție uriașă. Nu poți găsi un diamant într-un deșert. Trebuie să cerni tone de minereu. Acest “minereu” este sportul de masă, practicat în școli, în cartiere, în sate. În România, această bază a piramidei a fost demolată sistematic.
- Cluburile Sportive Școlare (CSS) – Ruinele unui sistem: Odinioară coloana vertebrală a selecției, CSS-urile sunt astăzi Cenușăresele sistemului de învățământ. Cu bugete de mizerie, dependente de bunăvoința autorităților locale, cu antrenori plătiți umilitor și cu o infrastructură din anii ’70, ele nu mai pot asigura nici măcar o inițiere sportivă decentă, darămite selecție pentru performanță.
- Ora de Sport – O glumă în orar: Redusă la o simplă formalitate, ora de educație fizică din școli a devenit, în multe cazuri, o pauză prelungită. Lipsa materialelor didactice, sălile de sport improprii și dezinteresul unui sistem copleșit de materii teoretice au transformat-o într-o activitate irelevantă.
- Infrastructura de cartier – Un labirint ingust de betoane: Terenurile de sport dintre blocuri, unde generații întregi au bătut mingea, au fost înlocuite de parcări sau au fost lăsate în paragină. Statul și administrațiile locale au eșuat complet în a oferi tinerilor spații sigure și accesibile unde să poată practica sportul în mod gratuit.
Fără această fundație, fără sport de masă, discuția despre marea performanță este o fantezie.
Fabricile de campioni, închise pentru renovare eternă
România a avut, cândva, un sistem de centre de excelență care funcționa perfect. Centrele olimpice de la Deva (gimnastică) sau de la Izvorani erau “fabrici” care preluau talentele brute și le șlefuiau până la perfecțiune. Astăzi, aceste centre sunt fie insuficiente la scară națională, fie subfinanțate, fie depășite de standardele internaționale.
Lipsa unei rețele naționale de centre de pregătire moderne, specializate pe sporturi strategice (gimnastică, canotaj, atletism, înot), este o altă cauză majoră a declinului. Un talent descoperit la Botoșani sau la Craiova nu are unde să meargă pentru a beneficia de cei mai buni antrenori, de cea mai bună medicină sportivă și de cele mai bune condiții de pregătire. Este lăsat la voia întâmplării, dependent de resursele limitate ale unui club local.
În timp ce alte națiuni, precum Ungaria sau Polonia, au investit masiv în academii și centre de excelență, România a rămas la stadiul de proiecte pe hârtie și de promisiuni electorale.
Viziune zero – un minister fără strategie
Problema fundamentală este absența unei strategii naționale coerente și asumate transpartinic. Ministerul Sportului (sau Agenția Națională pentru Sport, în funcție de denumirea de moment) a devenit o instituție decorativă, un premiu politic în negocierile de coaliție, condusă adesea de personaje fără nicio legătură cu fenomenul sportiv.
Nu există un program național, pe termen de 10-15 ani, care să răspundă la întrebări esențiale:
- Care sunt sporturile strategice în care România poate excela și unde trebuie să ne concentrăm investițiile?
- Cum refacem sistemul de selecție, de la ora de sport din școala primară până la loturile naționale?
- Cum depolitizăm federațiile sportive, multe dintre ele acaparate de grupuri de interese?
În lipsa unei astfel de viziuni, totul se reduce la inițiative haotice, la finanțări conjuncturale și la o supraviețuire de pe o zi pe alta.
Sănătatea și performanța sportivă ale unei națiuni nu sunt un moft, ci o componentă a securității naționale. Un popor sănătos, disciplinat și cu o mentalitate de învingător, formată prin sport, este un popor puternic.
În timp ce autoritățile cheltuie sume importante pentru a importa o curriculă alternativă, guvernată de ideologii progresiste străine de fibra acestui neam, proiectul fundamental creștere a unei generații sănătoase și competitive este complet ignorat. Banii există, dar prioritățile sunt inversate.
Soluția nu poate veni decât dintr-un șoc la nivel politic. Este nevoie de un Pact Național pentru Sport, similar cu cel pentru Apărare, prin care întregul spectru politic să se angajeze să aloce un procent fix din PIB (ex: 1%) pentru refacerea infrastructurii sportive școlare și pentru înființarea unei rețele de centre de excelență.
Fără o astfel de decizie radicală, vom rămâne o națiune de spectatori, care trăiește din amintirile glorioase ale unor campioni născuți, parcă, dintr-o minune. Dar minunile, în sportul de înaltă performanță, nu mai există. Există doar strategie, investiție și muncă. Exact capitolele la care statul român a rămas repetent.