Moartea unui fost șef de stat nu este un eveniment privat. Este un test de maturitate pentru o națiune. Este momentul în care o țară demonstrează dacă a depășit stadiul ranchiunelor personale și a înțeles conceptul fundamental al continuității instituționale. Prin gesturile recente – absența președintelui Nicușor Dan de la ceremonia omagială și prin opoziția reprezentanților USR față de organizarea funeraliilor de stat, – România a picat acest test cu brio. Ceea ce pare un act de puritate morală și de delimitare de un trecut controversat este, în realitate, o dovadă de imaturitate politică, un gest care slăbește statul român atât în ochii propriilor cetățeni, cât și pe scena internațională.
Să fie foarte clar: acest text nu este o pledoarie pentru Ion Iliescu. Judecata istorică asupra sa, cu umbrele teribile ale Mineriadelor și ale dosarelor Revoluției, este necesară și va continua. Însă, funeraliile de stat nu sunt despre iertarea păcatelor, ci despre respectul pentru funcție.
O analiză rece, fără ură și fără părtinire poate demonstra de ce acest boicot al protocolului este o eroare strategică majoră, un precedent periculos și, în final, un act care ne costă pe toți, subminând respectul de sine al națiunii.
Distincția esențială: omul vs. instituția
În orice democrație consolidată, există o distincție fundamentală între persoana care ocupă temporar o funcție și funcția în sine. Președintele Statelor Unite participă la funeraliile foștilor președinți nu pentru că le-a aprobat politicile, ci pentru că onorează instituția Președinției. Protocolul nu este un act de afecțiune personală, ci un act de respect pentru continuitatea statului.
Prin absența sa, președintele Nicușor Dan nu l-a sfidat pe Ion Iliescu, cetățeanul, ci pe fostul președinte al României. Gestul său transmite un mesaj periculos: că funcția prezidențială este un bun personal, a cărui demnitate este condiționată de simpatiile sau antipatiile deținătorului actual. Este o personalizare toxică a puterii, specifică mai degrabă republicilor bananiere decât unui stat membru al Uniunii Europene.
Protocolul ca limbaj internațional: ce vedem atunci când ne privim în oglindă
În lumea rigidă și codificată a relațiilor internaționale, simbolurile sunt totul. Un steag, un imn, o ceremonie de stat – toate acestea sunt parte dintr-un limbaj universal prin care statele își comunică respectul reciproc și propria seriozitate.
Când un stat refuză să urmeze protocolul uzual la decesul unui fost lider, indiferent cât de controversat, mesajul perceput de cancelariile străine este unul de instabilitate și slăbiciune. Se traduce astfel: “Aceasta este o țară atât de divizată și de măcinată de conflicte interne, încât nu poate prezenta un front unit nici măcar în fața morții. Instituțiile lor sunt fragile, iar continuitatea este o iluzie.”
Cum putem cere partenerilor noștri externi să aibă încredere în predictibilitatea statului român, când noi înșine demonstrăm că respectul pentru cea mai înaltă funcție în stat este opțional și depinde de culoarea politică a momentului? Imaginea proiectată nu este una de forță morală, ci de amatorism provincial.
Precedentul periculos: cine urmează pe lista neagră?
Poate cel mai grav aspect al acestor gesturi este precedentul pe care îl creează. Dacă astăzi, o majoritate politică decide că Ion Iliescu nu merită onoruri de stat, ce va împiedica o viitoare majoritate să decidă același lucru despre Emil Constantinescu, Traian Băsescu sau Klaus Iohannis?
Intrăm într-un ciclu periculos al revanșei post-mortem, în care fiecare tabără politică va încerca să șteargă din istoria oficială legitimitatea adversarilor săi. Acest lucru erodează complet conceptul de memorie instituțională și transformă istoria într-un câmp de luptă perpetuu.
Un stat puternic este un stat care are capacitatea de a-și gestiona trecutul complex, cu toate luminile și umbrele sale. Un stat slab este cel care, de frică, încearcă să îl anuleze.
În concluzie: țâfna oficială e un act de slăbiciune, nu de forță
Gesturile președintelui Dan și ale ministrului Țoiu nu sunt o dovadă de curaj sau proba unor principii morale de neclintit. Sunt, din păcate, dovada unei neînțelegeri profunde a ceea ce înseamnă construcția și respectul pentru un stat. Au confundat judecata istorică, foarte necesară de altfel, cu protocolul de stat, care este un imperativ al lumii civilizate.
Respectul pentru simbolurile statului nu este opțional. El este fundația respectului de sine al unei națiuni. Când refuzi să acorzi acest respect minim, nu îl pedepsești pe cel mort, ci slăbești instituția pe care o reprezinți și, implicit, statul pe care ai jurat să îl servești.