Ceea ce se întâmplă în aceste zile la Lungulețu, în Dâmbovița, nu este un simplu protest al legumicultorilor. Este o scenă dintr-un teatru al absurdului, o frescă a falimentului administrativ și moral al statului român. Pe câmpuri uscate de secetă, sub un soare necruțător, fermierii care udă pământul cu apă direct din râu, folosind motopompe și improvizații, sunt amenințați de autorități nu cu soluții, ci cu taxe și amenzi uriașe. După 35 de ani de incompetență catastrofală în care a lăsat să ruginească cel mai performant sistem de irigații din sud-estul Europei, statul român are o revelație: nu să reconstruiască, ci să taxeze supraviețuirea.
Această strategie nu este doar o măsură fiscală. Este o declarație de război a unui stat impotent împotriva propriilor cetățeni productivi. Este încercarea de a monetiza disperarea și de a pune un preț pe o resursă a naturii, în condițiile în care statul a eșuat complet în datoria sa fundamentală de a o gestiona și a o pune în valoare spre binele cetățenilor.
Jurnalistan.net va demonstra în rândurile următoare de ce această aberație administrativă echivalează cu taxarea aerului pe care îl respirăm și reprezintă, în esență, nota de plată pentru trei decenii de neglijență criminală.
Capitolul 1: Paradoxul României devastate de secetă – O țară brăzdată de ape cu o agricultură înecată în praf
Lungulețu nu este o localitate oarecare. Este inima unuia dintre cele mai mari bazine legumicole ale țării. Fermierii de aici nu sunt amatori; sunt motorul care alimentează piețele și supermarketurile din Capitală. Când ei se opresc, rafturile se golesc de produse românești sau se umplu cu marfă de import.
În fața secetei din ce în ce mai agresive, acești oameni fac ceea ce un stat funcțional ar fi trebuit să facă pentru ei: irigă. Cu investiții costisitoare, cu soluții tehnice improvizate, fermierii trag apă din râul Dâmbovița pentru a-și salva culturile și, implicit, o parte din securitatea alimentară a României. Răspunsul statului, prin Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare (ANIF) și Apele Române, este halucinant: în loc să le ofere sprijin, trimite controale și amenință cu “contorizarea” și taxarea apei brute.
Acest gest sfidător este cu atât mai revoltător cu cât are loc pe ruinele unui sistem de irigații care era cândva mândria României. Să lăsăm cifrele să vorbească:
- În 1989: România avea o infrastructură de irigații care acoperea aproximativ 3,2 milioane de hectare.
- Astăzi: Mai puțin de 10% din această suprafață este irigată în mod funcțional printr-un sistem centralizat. Restul a fost distrus, furat bucată cu bucată sau lăsat în paragină.
Timp de 35 de ani, fiecare guvern, indiferent de culoare politică, a continuat acest dezastru. Au fost incapabili să întrețină, să modernizeze și să extindă o infrastructură vitală pentru siguranța națională. Acum, în loc să-și recunoască eșecul monumental, același stat vine și îi spune fermierului care a găsit o soluție individuală: “Plătește pentru apa pe care eu am fost incapabil să ți-o aduc pe canal!”.
Capitolul 2: Dreptul la apă versus pirateria de stat
Să fie foarte clar: apa nu este un produs, ci un drept. Este o resursă naturală vitală, indispensabilă vieții și producției de hrană. Rezoluția 64/292 a Adunării Generale a Națiunilor Unite recunoaște explicit “dreptul omului la apă și salubritate” și subliniază că apa potabilă curată și sigură este “esențială pentru realizarea deplină a vieții și a tuturor drepturilor omului”.
Statul are rolul de administrator al acestei resurse, nu de proprietar. Datoria sa este să asigure utilizarea rațională, protejarea surselor și distribuția echitabilă. Poate, și trebuie, să taxeze serviciul de a aduce apa tratată, filtrată și sub presiune la robinetul cetățeanului sau la hidrantul fermierului. Dar a taxa apa brută, luată direct din râu de un om care nu are alternativă tocmai din cauza eșecului statului, este o pervertire a acestui principiu.
Monetizarea apei în aceste condiții este o abdicare de la contractul social. Este echivalentul moral și logic al instalării de contoare pe aerul pe care îl respirăm. Dacă mâine statul ar eșua în a combate poluarea, ar avea dreptul să ne taxeze pentru fiecare gură de aer curat pe care am reuși să o găsim? Evident că nu. Logica este identică.
Capitolul 3: Factura pentru incompetență
Propunerea de a taxa apa din râu pentru irigații nu este o strategie de management al resurselor. Este o încercare disperată și cinică de a acoperi găurile unui buget făcut praf, punând presiune tot pe sectorul productiv. Este factura pentru 35 de ani de nepăsare, corupție și viziune zero în domeniul agricol.
Un stat puternic și suveran ar fi făcut exact opusul:
- Ar fi declarat reabilitarea sistemului național de irigații un proiect de siguranță națională, la fel de important ca înzestrarea armatei.
- Ar fi atras fonduri europene masive, prin PNRR și alte mecanisme, pentru a reconstrui magistralele de irigații.
- Ar fi subvenționat costul irigațiilor pentru fermieri, pentru a încuraja producția internă, a reduce importurile și a combate inflația la alimente.
În schimb, statul român alege calea minimei rezistențe și a maximului cinism: îi pedepsește pe cei care muncesc și îi taxează pe cei care, în ciuda tuturor piedicilor, încă mai produc ceva în această țară. Gestul de la Lungulețu este un simptom periculos. Este dovada unui aparat administrativ rupt de realitate, care vede în cetățean nu un partener, ci un subiect de impozitare. Iar când un stat ajunge să-și taxeze cetățenii pentru propria supraviețuire, el nu mai este un protector, ci un prădător.