Într-un peisaj politic dominat de o prudență adesea lașă, curajul verbal poate părea o virtute. Declarația ministrului de Externe Oana Toiu, conform căreia “trebuie să trecem de la a ajuta Ucraina să reziste, la a o ajuta să câștige”, sună bine. Sună puternic. Sună moral. Problema este că politica externă a unui stat serios, aflat la granița celui mai mare conflict european de după 1945, nu se face din sloganuri care dau bine pe Facebook. Se face din strategii, din obiective clare și, mai presus de toate, din definirea riguroasă a termenilor. În caz contrar, devine o formă periculoasă de iresponsabilitate.
Afirmația doamnei Toiu, deși pornită dintr-o intenție fără îndoială nobilă, este simptomul unei maladii grave a clasei politice românești: tratarea celor mai complexe probleme de securitate națională cu superficialitatea unui activist de ONG. Este o confuzie periculoasă între postarea de pe rețelele sociale și actul de guvernare.
Jurnalistan.net va analiza de ce această retorică, deși populară, este goală de conținut strategic și de ce întrebarea fundamentală – “Ce înseamnă, concret, victoria Ucrainei?” – este cea pe care niciun politician de acest calibru nu pare dispus sau capabil să o adreseze.
Capitolul 1: Deconstrucția unui slogan gol – Ce înseamnă “Victoria”?
Când un politician român, fie el de la putere sau din opoziție, folosește termenul “victoria Ucrainei”, ce anume promite poporului român că va susține, inclusiv cu resursele și securitatea sa? Să analizăm scenariile posibile, pe care diplomația de slogan le ignoră convenabil:
- Victoria ca eliberare totală (Scenariul Maximalist): Înseamnă acest lucru recuperarea de către Ucraina a tuturor teritoriilor ocupate, inclusiv a peninsulei Crimeea? Dacă da, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Externe și Președinția României au pe masă o analiză a ceea ce implică acest scenariu? Vorbim de un război care se poate întinde pe încă 5, 7 sau 10 ani. Vorbim de sute de mii de victime suplimentare. Vorbim de o mobilizare totală a economiei europene pentru producția de armament. Și, cel mai important, vorbim de un risc exponențial de escaladare nucleară în momentul în care integritatea teritorială a Rusiei, așa cum o percepe ea, este amenințată în Crimeea. A susține acest obiectiv fără a prezenta public toate costurile și riscurile pentru România este o iresponsabilitate colosală.
- Victoria ca Prăbușire a Regimului Putin (Scenariul schimbării de regim): Înseamnă “victoria” o schimbare de regim la Moscova? Dacă da, aceasta este o deviere radicală și extrem de periculoasă de la orice normă a relațiilor internaționale. Un astfel de obiectiv transformă un război de apărare a Ucrainei într-unul de agresiune împotriva Rusiei. Ce urmează după Putin? Un regim mai democratic sau un haos de tipul anilor ’90, cu o țară nucleară în plină dezintegrare și un război civil între facțiuni ultranaționaliste? A dori acest lucru înseamnă a juca ruleta rusească cu securitatea întregului continent.
- Victoria ca slogan nedefinit (scenariul real): Aceasta este cea mai probabilă și, totodată, cea mai toxică variantă. “Victoria” devine un cec în alb, un concept vag care justifică un sprijin nelimitat, pe termen nelimitat, fără un obiectiv final clar. Este o capcană retorică perfectă: permite politicianului să pozeze într-un apărător ferm al valorilor occidentale, dar îl absolvă de orice responsabilitate de a gândi o strategie de finalizare a conflictului (un “endgame”). Este o politică externă a emoției, nu a rațiunii.
Capitolul 2: Iresponsabilitatea amatorismului în politica externă
Oana Toiu are dreptate într-un punct de vedere fundamental: rezistența Ucrainei diminuează riscul asupra României. Sprijinirea acestei rezistențe este, așadar, în interesul nostru național direct. Dar saltul de la “a ajuta să reziste” la “a ajuta să câștige” este un salt calitativ uriaș, pe care un politician responsabil nu îl face fără o definire prealabilă a victoriei.
Rolul diplomației și al strategiei unui stat de graniță ca România nu este să amplifice retorica belicoasă, ci să ofere claritate și predictibilitate. Să susțină Ucraina cu tot ce este necesar pentru a avea o poziție de forță la o viitoare, dar inevitabilă, masă a negocierilor. Să lucreze, în cadrul NATO și UE, la definirea unor obiective realiste, care să ducă la o pace durabilă, nu la un conflict înghețat sau la un război perpetuu.
Când un ministru de Externe lansează în spațiul public mesaje atât de radicale și de nedefinite, el nu face decât să submineze poziția oficială, nuanțată, a statului român. Creează confuzie, proiectează o imagine de amatorism și, cel mai grav, alimentează o viziune simplistă, în alb și negru, asupra unui conflict extrem de complex.
Capitolul 3: Interesul național real: stabilitate, nu sloganuri
În viziunea Jurnalistan.net, un stat puternic și suveran își definește politica externă nu pe baza a ceea ce sună bine, ci pe baza interesului național pe termen lung. Interesul național al României nu este “victoria” cu orice preț a unei părți, ci încheierea conflictului într-un mod care să garanteze o Ucraină independentă, suverană și o stabilitate pe termen lung la granița noastră estică.
Acest lucru necesită o diplomație matură, capabilă să susțină militar rezistența, dar și să gândească politic pacea. Necesită politicieni care înțeleg că rolul lor nu este să fie majorete într-un conflict, ci strategi care apără, înainte de toate, securitatea și prosperitatea cetățenilor români. Până când clasa noastră politică nu va înțelege această distincție fundamentală, vom rămâne captivi într-o diplomație a sloganurilor, iresponsabilă și, în final, periculoasă pentru noi înșine.
