În birourile reci ale ministerelor și inspectoratelor, decizia sună logic, eficient, aproape seducător de rațional: comasarea școlilor cu mai puțin de 500 de elevi. Pe hârtie, în tabelele Excel care fundamentează politicile publice, cifrele se aliniază perfect. Costurile administrative scad. Resursele se concentrează. Performanța, teoretic, crește. Este o viziune managerială curată, o reformă necesară într-un sistem anchilozat. Problema este că această viziune, odată transpusă în realitate, nu optimizează, ci amputează. Este o sentință de condamnare la moarte lentă, dar sigură, pentru sute, poate mii de comunități rurale din România.
Această reformă, prevăzută în noua Lege a Învățământului Preuniversitar (nr. 198/2023), nu este o simplă reorganizare administrativă. Este o decizie cu implicații demografice, sociale și culturale profunde, un act prin care statul, după ce a eșuat timp de 35 de ani să facă viața la țară atractivă, vine acum să închidă ultima lumină rămasă aprinsă în satul românesc.
Nevoia de eficiență este incontestabilă. Este de contestat, în schimb, definiția cinică și incompletă a acesteia. Vom analiza, cu bisturiul, logica din spatele acestei decizii și, mai ales, costurile nedeclarate, pe care niciun ministru sau inspector școlar nu le va trece vreodată în raportul său de performanță.
Capitolul 1: Diagnosticul de la Centru – Logica Impecabilă a Depopulării
Să fim corecți și să prezentăm argumentul statului. Din perspectiva unui manager – fie el ministru, fie șef de inspectorat școlar (ISJ) – menținerea unei școli cu personalitate juridică pentru, să zicem, 80 de elevi, este un coșmar administrativ și financiar. Înseamnă un director, un contabil, un secretar, personal administrativ, costuri separate pentru utilități și o risipă de resurse. Mai mult, calitatea actului educațional este, adesea, precară. Un profesor de sport ajunge să predea fizică, un învățător predă limba engleză, iar laboratoarele și materialele didactice moderne sunt un vis îndepărtat.
Soluția, conform legii și a strategiei de “eficientizare”, este simplă: școala mică își pierde personalitatea juridică și devine o structură arondată unei școli mai mari, dintr-o comună învecinată. Elevii sunt urcați într-un microbuz școlar și transportați către noua unitate, unde, teoretic, vor beneficia de profesori calificați pentru fiecare materie, de laboratoare dotate și de un mediu competițional mai bun.
Pe hârtie, acest plan este infailibil. Este o victorie a rațiunii manageriale. În realitate, este o victorie a contabilului asupra sociologului, a administratorului asupra umanistului.
Capitolul 2: Costurile Nedeclarate – Navetistul de 7 Ani și Comunitatea Anesteziată
Aici intervine realitatea pe care Excel-ul nu o poate cuantifica.
- Crearea “Navetistului de 7 Ani”: În spatele conceptului idilic de “microbuz școlar galben” se ascunde drama unui copil de clasa I, smuls din familiaritatea satului său și forțat să petreacă zilnic o oră, poate două, pe drumuri. Vorbim de oboseală cronică, de înstrăinare, de riscuri suplimentare. Ce se întâmplă iarna, când drumurile comunale devin impracticabile? Răspunsul este simplu: copilul nu mai ajunge la școală. Dreptul la educație, garantat constituțional, devine condiționat de starea vremii și de disponibilitatea unui șofer.
- Decapitalizarea Intelectuală a Satului: Școala dintr-o comunitate nu este doar o clădire. Este principalul, și adesea singurul, centru intelectual. Învățătorii și profesorii sunt repere morale și civice. Serbările școlare sunt evenimente comunitare. Închiderea școlii sau transformarea ei într-o anexă insignifiantă este un mesaj devastator transmis de stat acelei comunități: “Nu mai sunteți relevanți. Nu mai investim în viitorul vostru aici. Viitorul este în altă parte.”
- Lovitura de Grație pentru Demografie: Pentru o familie tânără, decizia de a rămâne sau de a se muta într-un sat este fundamental legată de existența unei școli funcționale în proximitate. În momentul în care statul desființează școala, el semnează, practic, certificatul de deces demografic al acelei localități. Nicio familie responsabilă nu își va crește copiii într-un loc din care statul însuși se retrage. Comasarea, sub pretextul eficienței, devine astfel un accelerator al depopulării rurale.
Capitolul 3: Rolul Inspectoratului – Executorul Tăcut al unei Politici Centrale
În acest mecanism, Inspectoratele Școlare Județene (ISJ) joacă un rol ingrat, dar esențial. Deși legea le conferă un rol de analiză și avizare a rețelei școlare, în practică, ele devin adesea simple curele de transmisie pentru o politică dictată de la centru. Presiunea bugetară și directivele ministeriale cântăresc mult mai greu decât orice analiză sociologică a impactului local.
Inspectorul școlar general, numit politic, are de îndeplinit o țintă de “optimizare”. El nu este evaluat pentru vitalitatea comunităților din județul său, ci pentru încadrarea în normative de cost și în scheme de personal. Astfel, ISJ-ul se transformă dintr-un gardian al calității educației într-un lichidator administrativ, un executor tăcut al unei sentințe scrise la București.
Verdictul Jurnalistan: O Falsă Problemă, o Soluție Greșită
Adevărata problemă a României nu este că are prea multe școli mici, ci că are prea multe sate pe care le-a lăsat să moară. Comasarea școlilor nu tratează boala, ci doar ascunde simptomele, ucigând pacientul.
Un stat puternic și cu viziune ar înțelege că școala rurală nu este o problemă, ci o oportunitate strategică. În loc să o închidă, ar transforma-o. Cum?
- Investiție masivă în tehnologie: Fiecare școală mică ar putea deveni un hub digital, unde un profesor de fizică de top din București poate preda live, interactiv, copiilor din trei sate simultan.
- Crearea posturilor de “profesori itineranți”: Specialiști de înaltă calificare (limbi străine, informatică, arte) ar putea fi angajați de inspectorat pentru a deservi un micro-cluster de 3-4 școli rurale.
- Transformarea școlii în centru comunitar: Integrarea școlii cu biblioteca locală, cu un program “școală după școală” și cu cursuri de formare pentru adulți, transformând-o într-un motor de dezvoltare pentru întreaga comunitate.
Acestea sunt soluții care necesită viziune, voință politică și investiții. Comasarea, în schimb, necesită doar un pix și o ștampilă. Este calea cea mai simplă. Și, pe termen lung, cea mai păguboasă. Este recunoașterea oficială a unui faliment de proiect național: eșecul de a construi o Românie în care viața la țară să fie o opțiune viabilă, nu o condamnare la subdezvoltare.
